O Dilemă

Pregătim informaticieni profesioniști
sau infractori?
Despre Etică și Profesionalism în Informatică

Mihai Jalobeanu – Facultatea de Informatică UVVG – jalobeanu@uvvg.ro

Rezumat
Învățământul la distanță, pe Web, lipsit de spirit critic și norme morale, ajunge adesea o schemă de reproducere de texte preluate fără discernământ, uneori chiar fără a fi parcurse, doar pentru că au fost oferite de Google. Iar elevii și studenții noștri ajung pas cu pas, dela încălcarea legii dreptului de autor, la multiplele infracțiuni în rețea, obținând recunoașterea grupului de colegi, statutul de “hacker” și elogii în presa de scandal (și nu numai). Dacă profesorii au tot recomandat în școală elevilor așa zisele e-referate ca “sursă de inspirație” și soluție facilă de promovare, cum rămâne cu articolul privind plagiatul ca infracțiune – inclus deja de 5-6 ani în regulamentul fiecărei instituții de învățământ superior? Dacă studentul a promovat atâtea examene prin plagiat și înșelăciune, de ce ar refuza un “job” la o firmă care scoate pe bandă rulantă și vinde lucrări de licență cu 100 lei bucata? Lucrarea de față prezintă problemele, concluziile (și provocările) unui curs de Etică în Internet, susținut de autor în ultimii 3 ani, în cadrul unui Master în Tehnologii Web în Facultatea de Informatică a Universității de Vest “Vasile Goldiș” din Arad.

1. Introducere

Recentele rezultate dela examenele de bacalaureat au încins serios spiritele. O tabără cere demisia ministrului, alții deplâng absolvenții rămași fără „diploma de bac” care vor îngroșa rândul șomerilor, în loc să-l îngroașe pe cel al studenților. Ce s-a întâmplat, de fapt? Au fost subiectele cu totul altfel decât în anii trecuți, chiar atât de grele încât s-a ajuns la asemenea nivel de „promovabilitate”? Urmărind notele obținute și relatările elevilor care au reușit să treacă examenul, s-ar părea că nu. Au fost doar camerele video – un sistem de supraveghere mai drastic, care a limitat de astă dată ceva mai serios fraudele decât în anii trecuți.
Ar mai fi însă ceva: absolvenții de acum, dela bacalaureat, formează la noi în țară prima „Generație Web”, s-au născut atunci când după 3 ani de bâlbâieli și restricționări, în 1993 Internetul primea în sfârșit cale aproape liberă. Dar ultimii ani, anii de liceu i-au parcurs exact de când s-a accentuat declinul școlii românești, de la legea blocată cu mărirea cu 50% a salariilor profesorilor, la cea cu diminuarea cu 25%, tot la grămadă, indiferent de rezultatele din clasă.
Într-o lucrare din 2007 [4] constatam următoarele:

„Unanim, studenții mei din anul întâi au declarat că știu să folosească calculatorul, să redacteze texte și să trimită mesaje de poștă electronică. Dar am primit dela ei, mai apoi, mesaje fără subiect, sau chiar fără o vorbă în corpul mesajului și fără semnătură. Majoritar folosind conturi pe Yahoo sau Gmail, cu nume de utilizator dintre cele mai ciudate, sau criptice. Cam jumătate din ei nu au reușit să încarce – să atașeze un fișier, dar nu au observat asta. Pe de altă parte, în referatele unanim realizate cu „copy-paste”, de pe ereferate.ro, referate.ro, e-referate.ro, etc., mai puțin de jumătate dintre studenți au inserat numele sau chiar o pagină de titlu, de cele mai multe ori într-un contrast formal evident cu restul textului. Doi studenți au recidivat, după prima respingere, trimițând de 3 sau chiar 4 ori noi și noi texte preluate ad-literam de pe Web. Intr-un alt caz, am găsit textul preluat cu tot cu erorile de scriere, drept care am evidențiat plagiatul indicând sursa Web. Dar studentul respectiv nu a acceptat nici cum acuzația, venind să-mi demonstreze că nu a copiat de pe saitul indicat ci dintr-o carte a doamnei Miloșescu. Copiind la fel de fidel, cu cratima/despărțirea în silabe la mijloc de rând, ca și în textul de pe referate.ro . Iar toate acestea în ciuda ghidului „Cum Scriem un Proiect?” pe care-l aveau la dispoziție. Unii dintre studenți nici nu au mai salvat local (nici editat) fișierul, așa încât din proprietățile lui se vedea că a fost scris acum 3-4 ani. Alții nu au remarcat în textele trimise unele pasaje ce demonstrau că acel text a fost scris cu ani în urmă, în cu totul alt scop, ca un capitol dintr-un document mai amplu. In puținele cazuri în care studenții au scris singuri (sau, uneori în frazele adăugate textului preluat) apare însă incapacitatea de a formula o idee, agramatismul. Să mai spun că acești studenți au venit la facultate după un examen de bacalaureat, luat cu medii peste 7? Majoritar studenții în cauză provin din clase cu profil Informatică, Matematică-informatică, sau echivalente, dela școli cu prestigiu din Satu Mare, sau din Arad. Deci au parcurs în liceu nu doar partea introductivă, de alfabetizare TIC, ci trei ani de informatică, incluzând, conform programei și birotică și baze de date….”

2. Generația copy-paste

Despre generația „copy-paste” s-a mai scris și se va mai scrie. Poate ar trebui discutat despre profesorii care-i îndrumă pe elevi pe această cale, recomandându-le „scoate tu ceva de pe Internet ca să-ți pot da nota de trecere”, uneori chiar precizând resursele, adică saitul de „e-referate” (www.referate.ro , www.ereferate.com , www.e-referate.ro , www.studentie.ro , …).
În toate universitățile, cel puțin din 2005, s-a adoptat un cod etic care încriminează plagiatul ca fraudă. Si s-au constituit Comisii de Etică în cadrul Senatelor universitare. Tocmai pentru a limita aceste abuzuri tot mai răspândite în învățământul românesc. In vara care a trecut l-am auzit pe d-l ministru al Educației și … declarând că fiecare universitate va trebui să achiziționeze o aplicație de depistare a plagiatului. Doar să achiziționeze, să cumpere? Sau să o utilizeze verificând lucrările studenților și ale cadrelor didactice, tezele de licență, disertațiile de masterat , lucrările de doctorat,…
Suntem în Societatea Informațională și avem nevoie în fiecare clipă și la fiecare pas de calculatoare și de acces la Internet. Fără acestea lucrările ar fi greu de conceput și de redactat. Ne documentăm scotocind cu Google, traducem în românește folosind Google-translation, rareori mai citim, doar compilăm: o frază de aici, un paragraf de dincolo, doar n-o să mai scriem cu mâna, sau ca bunicii la mașina de scris.
Una dintre cele mai profitabile activități, chiar în această perioadă de criză, a fost și rămâne comerțul cu lucrări de tot felul – lucrări de licență, de diplomă sau disertație, pentru oricare specializare se pot cumpăra ușor, cu sume începând dela 100 lei. Pentru cei mai pretențioși firmele doresc titlul și denumirea câtorva capitole, lucrarea se face rapid și prețul se negociază.. La informatică am inventariat în Mai 2010 câteva sute de oferte de lucrări de licență, pe majoritatea subiectelor imaginabile, pe saituri precum http://lucraridelicenta.blogspot.com, http://www.lucraridiploma.com, http://www.lucrari-de-licenta.info , etc.
Spre exemplu, la o căutare cu Google cu secvența
< „lucrari de licenta” AND (comanda OR diverse OR realizam) >
obținem rapid cam 10 milioane de rezultate, zece milioane de saituri cu astfel de oferte de lucrări de licență contra cost. Evident că apar unele schimbări-evoluții anuale, dar rezultatul acesta ne oferă o imagine asupra dimensiunii afacerii. Prea puține din saituri se mai ascund sub argumente de tipul „redactăm” sau „oferim sugestii și documentație la comandă”.
Cei care se ocupă cu acest comerț achiziționează materialele dela absolvenți, dar pun la treabă și o armată de negrișori, angajând și plătind binișor pentru a „rotunji” oferta. Oferte de acest fel pot fi găsite și pe pereții cu anunțuri sau în ziare, poate și la târgurile de joburi … Domnul ministru Funeriu se ocupa în vara lui 2011 doar de ofertele-afișele de pe stâlpi… Un astfel de comerț nu poate fi stopat decât prin limitarea cererii, prin responsabilizarea profesorilor îndrumători și printr-o exigență sporită la evaluarea și prezentarea lucrărilor. În multe universități lucrările susținute în anii trecuți nu sunt disponibile în bibliotecă și în extrem de puține cazuri apar publicate pe serverul universității. Motiv pentru care unii studenți întreabă, timid, cu câteva luni înaintea termenului de predare „de fapt cum trebuie să arate o lucrare de licență?”
La cursul de Etică în Internet, anul I la Masteratul de Tehnologii Web, solicitând studenților înscriși să precizeze la ce folosesc mai mult calculatorul personal, am căpătat un răspuns năucitor: „Până acum am folosit calculatorul mai ales pentru scris lucrări de licență!”.
Plagiatul la noi pare a avea rădăcinile în școala generală, sau chiar în cea primară. La un curs de instruire TIC a profesorilor, după explicațiile privind utilizarea navigatoarelor Web și câteva detalii asupra motoarelor de căutare, singura întrebare (formulată aproape în cor) a fost: „Nu ne dați și adresele unui saituri de referate?” Iar la replica „De ce astfel de gunoaie?”, a venit răspunsul prompt: „ca să le recomandăm elevilor!”
In cei 9 ani de când am ajuns să predau sistematic la facultatea de Informatică a trebuit sa accept că majoritatea elevilor au adoptat sistemul „copy-paste” ca metodă de supraviețuire în școală. Cauza: manualele anoste, programa mult prea stufoasă și prea ruptă de realitate, profesorii care evită mereu dialogul cu elevii și rejectând mai mult sau mai puțin fățiș tot ce ține de tehnologia informațională, au nevoie de o „acoperire” pentru acordarea notelor de trecere.
Adesea diferența sesizabilă în temele produse cu „copy-paste” este legată doar de „sursa de inspirație”, adică de efortul depus la căutarea pe Web și, rareori, de parcurgerea critică a rezultatului-textului găsit și scos la imprimantă în chip de „proiect individual”. Am aflat recent, la școala de vară „Informatica la Castel” că evaluarea așa numitului „Învățământ centrat pe elev/student” se face prin măsurarea teancului de proiecte/dosare aflat pe masa profesorului – așa numitele referate sau proiecte scoase pe bandă, reproducând diversele gunoaie disponibile pe Web. O risipă de hârtie și de toner, dar și o eschivă – dacă textul respectiv ar fi transmis electronic, atunci identificarea sursei (sau surselor) din care s-a copiat ar fi extrem de simplă. N-ar fi nevoie de achiziționarea aplicației speciale pentru depistarea plagiatului, căci o simplă căutare (tot cu Google), pornind dela o expresie sau o propoziție mai rar întâlnită, ne va conduce rapid la textul copiat, cel mai frecvent la unul din saiturile de „referate”. Dar se poate și altfel, există acum o serie de utilitare on-line, adică aplicații de analiza „originalității” care pot fi apelate din orice navigator Web: încărcăm acolo tot fișierul, o pagină, sau doar câteva paragrafe, și vom afla sursa, sau, în cazuri mai savante, vom obține în urma comparației cu mulțimea de texte de pe Web un procent al originalității. Desigur, aceste verificări nu pot să ne asigure cu certitudine asupra „originalității” textului, să garanteze că acesta a fost conceput și scris de elevul sau studentul nostru, nefiind copiat de nicăieri. Există și pe Web zone protejate, iar aplicațiile în cauză scotocesc în general doar în spațiul public.

3. Cum este în alte părți?

Evident că plagiatul nu este specific școlii din România. Web-plagiatul, sau procedeul „copy-paste” aplicat în scrierea de lucrări și referate afectează toată lumea de azi. Rețeaua de calculatoare simplificând manopera de „copist”, în timp ce volumul imens de informații disponibile îngreunează oarecum identificarea fraudei. Saiturile de referate (school-sucks) au apărut aproape îndată ce World Wide Web-ul a ajuns să fie folosit în învățământ, încă din 1994.
Evitarea și penalizarea plagiatului ține de domeniul numit „Integritate academică”. Un ghid amplu și util pe acestă temă, destinat studenților, a fost elaborat – publicat în 2006 la Universitatea Carleton din Canada, indicând și pașii – analiza și sancțiunile aplicate în cazurile de încălcare a integrității [5]. Interesantă apare explicarea fenomenului proliferării plagiatului pe Web, în urma unor studii făcute de Don McCabe , între 2002-2005 în 16 campusuri studențești din Canada și 67 din SUA. Între cauze figurează influența televiziunii și a atitudinii față de plagiat a figurilor marcante din politică și afaceri, dar mai ales lipsei de legătură cu lumea reală a temelor dela cursuri. Copiatul, plagiatul își pierd sensul abuziv atunci când materiile sunt greu de înțeles și apar irelevante elevului – studentului. Mai este desigur și slaba înțelegere a conceptului de proprietate intelectuală în epoca descărcării de pe net a muzicii și filmelor. Mai este apoi comoditatea profesorilor. Într-un studiu din 2000, tot McCabe ajungea la concluzia că doar 6% din profesori depistează și sancționează (raportează) consecvent cazurile de plagiat în rândul studenților, în timp ce 40% par a nu se preocupa deloc de acest subiect. Iar în 2004, David Callahan [6] susține că 44% dintre colegiile din SUA nu iau măsuri disciplinare împotriva celor dovediți de plagiat! S-au mai schimbat lucrurile de atunci? O altă carte interesantă și mai recentă, ca o panoplie a acestui subiect delicat [7] are subtitlul „O problemă a secolului XXI” și o viziune dezarmantă „toți elevii și studenții, din toate formele de învățământ, de stat sau privat, copiază, din cauza stresului, a supraîncărcării, a competiției, …”. Mai mult, autorii încearcă, în ultimul capitol (8), să găsească și partea bună a acestui stil de lucru, a plagiatului din școli. Evident, și acolo, poate și mai tare decât la noi, își spune cuvântul prăpastia digitală dintre elevi și corpul profesoral, dintre nativii digitali și emigranții digitali (în formularea lui Marc Prensky [8]. Din 2001, rămâne actuală și parcă special scrisă pentru învățământul românesc formularea sa „Este amuzant cum în febra dezbaterilor recente privind declinul învățământului ignorăm cea mai importantă dintre cauze: elevii noștri s-au schimbat radical. Elevii de astăzi nu mai sunt aceia pentru care sistemul nostru de învățământ a fost proiectat “. Preocupat de modul în care ar trebui pregătiți viitorii profesori, Prensky, ca jurnalist din afara sistemului educațional, a realizat un bestseller al anului 2010 cu volumul „Teaching Digital Natives; Partnering for Real Learning”. Cu bun simț, el caută să demonstreze că profesorul nu trebuie neapărat să fie as în tehnologie pentru a putea gestiona o clasă a secolului 21. Doar să înțeleagă cu adevărat diferențele de aptitudini și mai ales așteptările elevilor.

4. Ce se poate face?

În iarna trecută a făcută vâlvă prin mediile de informare o acuzație de plagiat adusă ministrului apărării din Germania. Era vorba de teza sa de doctorat în drept. Acolo doctoratul se susține doar după ce teza a fost publicată într-o editură recunoscută și ajunge deci în librării. În urma acuzațiilor repetate (infirmate la început de cel în cauză), ministrul Karl-Theodor von Guttenberg a fost nevoit să demisioneze din guvern. Apoi, prin Martie s-a ajuns și la tribunal. Universitatea, confirmând plagiatul sesizat, i-a retras titlul de doctor, și s-a pornit procesul de înșelăciune (fraudă intelectuală și încălcarea legii drepturilor de autor).
La noi, când s-a dovedit plagiatul comis de ministrul sănătății, ni s-a spus că senatul universității (UMF București) l-ar fi penalizat, ministrul a demisionat din guvern, dar apoi a fost nu doar reprimit la catedră în UMF, ci și promovat, așa că în prezent conduce doctoranzi și l-am putut vedea la televizor intervievat ca specialist… Este doar un exemplu „mărunt”, din liste lungi. Primarul capitalei, când a candidat la Președenție, la un interviu a recunoscut că și-a aranjat – umflat cv-ul ca să poată obține titlul academic necesar funcției de director al Spitalului Universitar. Sinceritate care se pare că i-a ajutat serios în alegeri, ajungând primar general!
In presă și pe grupurile electronice de discuții apar mereu cazuri de lucrări științifice, manuale sau tratate de tip copy-paste, ici-colo se mai înregistrează unele explicații sau demisii, iar elevii și studenții ripostează pe bună dreptate „dacă toată lumea copiază, eu de ce sa n-o fac?”
Pe Facebook a ajuns să se coaguleze un grup intitulat
< SPUNEM „NU” PLAGIATULUI și PLAGIATORILOR!!! > http://www.facebook.com/event.php?eid=129040037168915 , încercând măcar o „rușinare” a plagiatorilor semnalați de către acei „copiați” .

5. Instrumente pentru identificarea plagiatului pe Web

În deceniul trecut, când falimentau atâtea firme de comerț electronic, compania Turnitin a urcat în top oferind universităților și școlilor, un produs comercial (oferit cu abonament) pentru depistarea plagiatului sau aprecierea originalității textelor. De atunci au apărut și instrumente publice, chiar o versiune gratuită a Turnitin disponibilă online ca Plagiarisma.Net http://plagiarisma.net/, precum și alte oferte de acest fel, unele ca programe ce pot fi instalate pe calculatorul propriu, altele ca aplicații online accesibile din orice navigator Web. Dintre acestea din urmă, tot mai numeroase, menționez aici doar trei:

  • Article Checker http://www.articlechecker.com/,
  • DupliChecker http://www.duplichecker.com/
  • Online Plagiarism Checker http://searchenginereports.net/articlecheck.aspx,
  • The Plagiarism Checker http://www.dustball.com/cs/plagiarism.checker/

Ultima analizează din textul introdus doar anumite secvențe. Evident, la toate se compară doar texte, la DupliChecker chiar dacă există posibilitatea de a încărca un fișier (nu doar o secvență de text în ecranul aplicației) acesta trebuie să fie de tip txt ! Au apărut deja și produse online care oferă nu doar testul de originalitate ci și verificarea gramaticală a lucrării (în limba engleză, cel puțin, dar în baza unui abonament, adică contra cost).
Cu alte cuvinte, orice profesor, dacă dorește, poate identifica rapid plagiatul în lucrările studenților sau elevilor, fie cu ajutorul unei simple căutări pe Web (folosind o secvență de text care-i sare în ochi atunci când cunoaște elevul sau studentul care a transmis lucrarea), fie apelând la o aplicație din categoria discutată mai sus. Cu puțin efort se poate chiar instala în școală un utilitar care să simplifice manevrele individuale. Dorim asta sau nu?

6. Dela infracțiuni mărunte la criminalitate

S-a discutat și se dezbate mult problema criminalității informatice, care a ajuns să aibă una dintre cele mai ridicate cote din Europa la noi în România. Cred că tolerând și stimulând infracțiuni pe care le considerăm minore, precum plagiatul și folosirea ilegală (fără licență) a unor echipamente, sisteme de operare și produse program, producem de fapt infractori.
Pas cu pas, elevii și studenții noștri, care n-au ajuns să afle, să înțeleagă în ce constă comportamentul corect în rețea, de unde încep pe Internet abuzurile, vor „experimenta”, poate naivi și inconștienți la început, atât ghicitul de parole, pătrunderi ilegale în conturile colegilor, cât și acțiuni mai profitabile financiar, înrolarea nu doar în echipe ce produc lucrări de licență, ci comercializează adrese, sau practică felurite înșelăciuni în rețea (licitații trucate, furturi de date sau de cărți de credit, etc.).
Din învățământul românesc au dispărut aproape total lecțiile legate de morală și conduită corectă, de etică profesională. La fel cu cele de stimulare a curiozității și a gândirii critice (de fapt s-ar părea că școala tinde să elimine nemărturisit și curiozitatea copilului și spiritul critic, confundându-le cu dorința de a contrazice).
Organizând și predând de 3 ani un curs de Etică în Internet, am constatat cât sunt de singur, pare că nu mai există în nici o altă universitate din țară un astfel de curs. Sau poate mă înșel?
Lecțiile de informatică, alfabetizarea TIC, ca și alfabetizarea informațională destinate a crea competențele în domeniu, nu includ și normele etice de bază, nu se insistă asupra momentului de unde apare abuzul. În clasele mici ar trebui să se discute normele de comportament corect în rețea, ca și pe stradă, modul de adresare, modul de prezentare, grija pentru cel care va primi mesajul (fie email, sms, chat).
Competența digitală sau informațională nu înseamnă doar abilitatea de a lucra cu MS Office, ci poate mai ales capacitatea de a selecta din noianul de pe Web informațiile credibile dintre gunoaie, deprinderea de a efectua cât mai eficient o căutare, de a înțelege riscurile și numeroasele încercări de păcălire, capacitatea de a citi ghidurile de utilizare, de a înțelege și învăța pas cu pas utilizarea unei aplicații noi, manevrele pe un sistem nou, necunoscut.
Provocarea de fiecare zi a profesorului de informatică fiind aceea că trebuie să instruiască grupul țintă fără a ști cum vor fi echipamentele, aplicațiile, calculatoarele de mâine

7. Etica în Internet și Legislația

Educația cu privire la utilizarea Internetului pare aproape inexistentă la nivelul instituțiilor de învățământ (universitar și preuniversitar). Cunoștințele de utilizare a rețelelor de calculatoare (și nu ne propunem sa ne referim în acest sens la cunoștințele de programare) sunt dobândite de la prieteni, colegi, din cafenelele Internet, nu dela profesori, nici de la părinți. Lipsa acestei educații minime se reflectă în modurile ilegale de acces și folosire a Internetului, preocuparea cea mai benignă fiind descărcarea (adesea frauduloasă) de filme și albume muzicale.
Deși România are o legislație specifică pe domeniul criminalității informatice (care transpune în dreptul intern Convenția Cybercrime a Consiliului Europei, convenție la care au aderat și state din afara Europei) practica arată o creștere a fenomenului infracțional. Dovada cea mai clară o reprezintă „renumele” românilor ca infractori pe Internet în multe state ale lumii.
La cursul de Etică în Internet au trebuit desigur discutate și tipurile de abuzuri și infracțiuni, și incriminarea lor legislativă, dar mai ales codurile etice specifice meseriilor de administrator de rețea, administrator al serverului de poștă electronică, sau de simplu informatician. Spațiul cel mai larg în dezbaterile studenților a fost ocupat însă de furtul intelectual, de plagiarism, ajungând la idei interesante, chiar la propuneri de lecții pentru gimnaziu pe aceste teme.
BIBLIOGRAFIE

1. M.Jalobeanu “Avoiding Web-Plagiarism”, Innovation in Education for Electrical and Information Engineering, Proceedings of the 17th EAEEIE Annual Conference on, Universitaria Publishing House Craiova, 2006, pg.87-92
2. M.Jalobeanu “Plagiatul pe Web”, Studia Univ. Vasile Goldiș, Ser.St.Exacte, 2004 pg.62-65
3. M. Jalobeanu „Dela Kidlink la Generaţia Web, sau Problemele cu care se confruntă profesorul de azi la folosirea tehnologiei informaţionale”, Studia Universitatis „Vasile Goldis”, Seria Stiinţe Exacte, 15, p. 85-89 , 2006
4. Mihai Jalobeanu, “How we (re)learn to read and write in Information Society”, in “Promoting Key Competences in formal and nonformal education – the way to assuring professional and personal success in the European Knowledge Based Society”, Proceedings of the Grundtvig International Conference RO-2007-053-2, Baia Mare, 25-27 May 2007, pg. 24-33 Editura Eurotip Baia Mare. 2007 (ISBN 978-973-88154-8-3)
5. M.Jalobeanu “WWW in Invățământ”, Ed.Casei Corpului Didactic Cluj, 2001
6. *** Carleton University: Academic Integrity; An Instructor’s Guide, 2006, disponibilă ca fișier PDF la http://www1.carleton.ca/studentaffairs/academic-integrity/guide-for-faculty/ (consultat 10.09.11)
7. David Callahan „The Cheating Culture: Why More Americans Are Doing Wrong to Get Ahead”, Mariner Books 2004
8. Stephen F. Davis,Patrick F. Drinan,Tricia Bertram Gallant „Cheating in school: what we know and what we can do”, John Wiley & Son, 2009 (disponibilă și la Google Books http://books.google.com/books?id=2uDQttsUSYEC&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false
9. Mark Prensky “Digital Natives, Digital Immigrants”, On the Horizon, vol.9, no.5, October 2001, accesibil şi la http://www.marcprensky.com/writing (este accesibilă şi Partea 2-a, subintitulată şi „Do They Really Think Differntly?”